În faţa unor minuni, amuţeşti…e ca şi cum ţi-ar lipsi cuvintele, ca şi cum te simţi mic şi neputincios…asta am simţit eu când te-am văzut prima dată, m-ai ţintuit în mirare, tăcut…prins în vraja ta, aşa a început totul. Priveam o minune şi nu mă săturăm privind-o. Şi-am privit-o, şi am privit-o până ce minunea s-a contopit cu fiinţa mea, şi am devenit una…până când minunea mi-a cucerit fiinţa în cele mai mici amănunte, privându-mă de identitate.
Stăteam împreună şi priveam acelaşi drum, un drum ce în aparenţă se arată luminos şi înfloritor…l-am considerat drumul iubirii noastre, l-am conturat în promisiuni, în gesturi pline de nevoie şi darurire.
Cât de singur mă simt acum…când privesc drumul înapoi. Este exact aşa cum l-am trasat, cum l-am trăit…dar plin de singurătate, lipsit de parfumul tău, de buzele tale…aşa că aştept, tu eşti undeva iar eu sunt la capăt…acolo unde m-ai lăsat, sunt aici, aşa departe de acel început, de acel …sfârşit. Mereu în acelaşi loc, întotdeauna la fel…şi poate pentru totdeauna.